Părintele Dumitrean Cătalin

Avem nevoie de bucurie şi puritate în toate actele vieţii noastre duhovniceşti. E prea multă ipocrizie în lumea noastră şi prea puţină pasiune pentru Hristos. E timpul să scoatem ortodoxia din reţetele sale triumfaliste şi să o readucem direct în inima credincioşilor. Prin rugăciune, poezie, cântare şi firesc. Şi să nu uităm, să stăm drepţi în faţa celor ce ne nedreptăţesc. Ei sunt în mâinile diavolului. Binecuvântare celor ce se vor folosi de fericirea acestei pagini şi iertare celor ce trăiesc din ură, invidie şi laşitate. Viaţa să ne fie un amestec de copilărie şi înţelepciune. BUCURIE!!!

~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~

La sfat cu Părintele Cătălin

-Aşadar, începe din nou Postul Mare. Cum este corect spus Poastul Mare sau Postul Paştelui?

- Cred că are mai puţină importanţă cum numim acest post. Important e însă ceea ce facem în acest timp eshatologic, în care ne aşezăm pur şi simplu în faţa morţii. Eu prefer să spun mai des, Postul Patimilor sau Postul Învierii, pentru că acest timp în care intrăm este unul cu totul transfigurator, care ne „înmoaie” fiinţa în cutremurătoarea experinţă de pe Golgota. Acolo stăm cu mintea, pe colina însângerată de picurii divino-umani şi de aceea, viaţa noastră în timpul postului este oarecum diferită.

- Cum adică este „diferită”?

- Eu cred că începând de luni, din prima zi a postului în atmosferă se simte o presiune şi un stingher frison care ne învăpăiază fiinţa. Începe să miroase a jertfă de sine. Nu aţi simţit acest lucru? Parcă şi oxigenul pe care îl respirăm este mult diferit faţă de cel de fiecare zi. Mai ales când vom ajunge în Săptămâna Mare se amplifică acest sentiment. Simţim că mergem noi înşine spre patimă şi că de acum totul devine foarte serios: vorbele, gesturile, rugăciunile, suspinurile. Ceva ne responsabilizează. Nu ne mai permitem nici măcar candoarea de a fi ipocriţi şi de a mima credinţa. Epitrahilul preotului tună ca un clopot de vecernie şi ne aşteaptă cu nerăbdare să ne scuturăm mizeriile morale. De fapt, chiar acolo se mută Dealul Golgotei, în intimitatea austeră a spovedaniei.

- Ce mai e important să facem în timpul postului. Spune-ţi-ne să zicem ceva foarte imperios de împlinit?

- Haideţi să lămurim un lucru îndeosebi ignorat. Dacă vreţi să postiţi, încercaţi să ieşiţi mai ales din mediocritate cognitivă, adică să gândiţi mai profund şi mai bine. Vă dau un exemplu: Mintea celor ce nu postesc pentru a li se schimba existenţa este mult deschisă spre tot felul de fantezii şi scenarii. Nu poţi posti, de exemplu, cu televizorul deschis la telenovele. Deşi, ne permitem luxul acesta, ca între două slujbe, să suspinăm cu ochii pe TV. „Acasă”... Lacomii de mîncare, băutură şi distracţii se inspiră foarte mult din experienţele proaste ale altor „căzuâi” şi împrumută „la grămadă” multe vicii. Lacomii îşi transferă foarte uşor viciile de la unii la alţii. Cu atât mai ciudat când sunt între aceştia oameni care frecventează biserica... Spunea un sfânt părinte: „ Lăcomia este aceea care ne stimulează imaginaţia dând naştere celor mai inedite şi mai fanteziste meniuri şi din care izvoresc gusturile cele mai rafinate”. Aşa se nasc cei cu „nas subţire”, simandicoşii care umblă prin restaurante, de la o masă la alta, pentru a-şi adăpa inerţiile terne.

- E ispită să mergi la restaurant?

- La cu arată ele astăzi, este... E un prilej de a te da „cineva”... Dar, desigur, nu întotdeauna. Dar, de multe ori da! E un drac care se ocupă foartre serios şi de problema aceasta. Adică, să te scoată din casă şi să te facă „jidov umblător”. Să te destabilizeze, să-ţi dea prieteni de taifas, să-ţi confişte aşezarea şi să te împingă în lăcomia slavei deşarte. Aşa era şi pe la pateric, diavolul te lupta foarte tare să pleci din chilie. Aici era prima ispită. Şi venea cu argumente duhovniceşti spunându-ţi: „Vezi, e mai bine să pleci să iei sfat de la cutare mare părinte şi nu de la duhovnicul tău! E mai multă trăire în locul cutare, nu ca la tine în comunitate...” Şi plecau bieţii „la drum” şi pe cale întâlneau ispite înfiorătoare, cârciume, femei desfrânate sau duhovnici prea aspri. Plus, că „acasa”, la propria chile, lăsau „uşa deschisă”, iar dracii profitau şi îi ispiteau puternic chiar pe proprii ucenici. Când veneau acasă vedeau casa plină de draci şi erau plini de mâhnire. Aşa se răsturna toată bruma lor de aşezare duhovnicească şi aşa deveneau nişte smintiţi. Când se întorceau, nu mai puteau nici să se mai roage corect, nu mai aveau forţă şi iscusinţă. Fiecare drum ne costă mult. Haideţi să recunoaştem lucrul acesta...

- E o boală care ne pândeşte de multe ori şi pe noi...


- Ne plimbăm foarte mult, chiar în numele credinţei. Astăzi e un adevărat exod instituţionalizat. Facem din viaţă o parodie şi venim cu „feţe grave” de pe unde umblă: „Ai auzit că vine apocalipsa, că ne dă cu cipul biologic în cap, că ne-a blestemat şui ne-a făcut vrăji soacra sau vecina!” Suntem turtiţi de mediocritate infantilă. Măsurăm evlavie după lungimea bărbilor şi praful pantofilor. Fugim dimineaţa la părintele X, după-amiaza la părintele Y, iar după câteva zile schimbăm iarăşi decorul spre anumite mânăstiri pravoslavnice. Venim de acolo cu tot felul de posturi, donate de duhovnici şireţi, care sunt mari amatori de clientelă „sigură”. Fie ei chiar ieromonahi vestiţi. La noi pelerinajele au devenit o problemă, atâta vreme cât sunt amatoare de dezlegări şi iubitoare de ghicitorii. Nu mai au nimic din evlavia de altădată. Mânăstirile au devenit bulevarde. La o vestită mânăstire, nu îi dau numele au ajuns „fetele evlavioase”, care sub faldul baticurilor par pline de smerenie, să se ocupe mai mult de „menajul” fraţilor tineri, decât de propria rugăciune. Şi fraţii tineri le întorc vizitele la oraş, sub pretextul că vin la studii la teologie... Şi nu mai spun de alte lucruri. Se adună în grupuri de câte cinci-şase şi se duc să smintească călugării. iar, pe noi preoţii de mir ne consideră superficiali şi lumeşti... Ori rostul mirenilor este să stea în propria parohie şi poate numai la zile de praznic binecuvântat să caute evlavia mânăstirilor. Şi mai cu seamă trebuie să se stăm locului în timpul postului.E bine să stăm mai mult pe acasă şi să lăsăm orice generoasele intenţii. Călugării să-şi vadă de pravilă şi mirenii de familii.Şi fiecare să se îmbunătăţească acolo în intimitatea chiliei. Să nu ne mai tot amăgim că mergem la X sau Y ca să luăm sfat. Nu domnule... Ştim prea multe, dar nu aplicăm nimic. Ne e greu să stăm într-un singur loc şi să ne „rupem” genunchii la propria pravilă. Acesta e crudul adevăr. Atât şi nimic mai mult.

Să concluzionăm, deci: Lăcomia e izvorâtă din Nestatornicie!

- Zice un Părinte: „cel ce-şi strâmtorează pântecele îşi smereşte inima, însă cel ce-l îngrijeşte îl umflă de mândrie!” Mintea postitorului se roagă cu trezvie,cea a lacomului este plină de chipuri necurate. Şi de aici, începe războiul nevăzut. Şi mai e ceva. Lacomul este întodeauna un om mânios. Mincinos şi fariseu. Aşa că să nu uită ce zice Sfântul Ioan Scărarul: „Căpetenia diavolilor este Lucifer care a căzut, iar stăpânul patimilor este pântecele nesătul.
- Asadar, Postul este o provocare pentru mai multă înţelepciune!
- Cred că da şi totodată un prilej de a şti mai multe despre noi înşine. Un fel de şansă de a ne cunoaştele limitele şi a nu ne mai complace în ele. Pentru că trăim prost şi banal. Ne minţim existenţa sub adăpostul surogatelor fragile. Trăim degeaba şi mergem cu avânt spre iad. Păcat de viaţa aceasta!

A consemnat Alexandru Forţ – redactor Radio Trinitas Sibiu

26 februarie 2009

~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~

SFATURILE PĂRINTELUI CĂTĂLIN
Contra patimilor trupului

* Din patru lucruri – spune Avva Isaia - se înmulţeşte curvia trupului: din somnul pe nesăturate, din glume şi din împodobirea trupului.

* Astăzi oamenii poftesc spre o viaţă cât mai lejeră. Ceea ce numim noi dorinţa de a avea un trai de lux, este de fapt anticamera desfrânării. S-a constatat că oamenii, în general, cu cât au mai multe facilităţi materiale au o poftă mai aprinsă spre desfrânare.

* Banii cei prea mulţi schimbă caracterele. E cazul României, unde oameni simpli şi familişti, după ce au început o mică afacere, ajungând să deţină oarecare sume de bani au alunecat lesne în păcatul curviei. Aşa s-au destrămat familii şi au rămas copii cu părinţi vitregi. Aşa s-au născut împreunări nefireşti, în care bărbaţi de vârste înaintate, dar cu venituri bunicele, s-au împreunat în curvie cu fete tinere, provenite din familii mai nevoiaşe.

* Spun Sfinţii Părinţi: „Să nu crezi trupului atâta vreme cât trăieşti şi să nu-i dai îndrăzneală până nu te vei întâlni cu Hristos!”

* Pocăinţa te scapă de războiul trupului. Pune înaintea Domnului slăbiciunea firii tale, recunoscând întru toate neputinţa proprie şi vei lua darul neprihănirii pe nesimţite.

* Diavolul doreşte să arunce două persoane în desfrânare, dar mai înainte le cercetează slăbiciunile şi abia apoi le speculează, aruncând asupra lor focul ispitei.

* Desfrânarea se naşte mai întâi din vorbe. La început e vorbirea de rău a aproapelui. De multe ori avem impresia că ea e îndreptăţită judecându-ne unii cu alţii. Iar, mai pe urmă, se dă războiul desfrânării. Diavolul îţi vede clevetirile şi din acel moment te consideră ca fiind al lui. Atunci, se repede la tine şi îţi dă patima dulceţii în gând şi în simţiri.

* Au fost mulţi oameni care au judecat aspru feţe bisericeşti şi de îndată au căzut în curvie. Adică, s-au îndrăcit.

* Prin desfrânare se va conduce lumea de către draci. Politica mondială se va decide în urma desfrânării. De dragul plăcerilor trupeşti, oamenii vor fugi după mari câştiguri băneşti, care să le susţină patima. Aşa vor înşela fiinţe tinere şi neprihănite. Astfel se vor goli bisericile şi se va pustii pământul de isihie. Un babilon va fi întreaga planetă.

* Cine a biruit oare trupul? Cel ce şi-a zdrobit inima. Dar, cine şi-a zdrobit inima? Cel ce s-a tăgăduit pe sine, adică şi-a omorât poftele şi voile sale.
* În final să medităm la un cuvânt al Sfântului Evagrie Ponticul: „Chiar dacă ţi se pare că eşti cu Dumnezeu, păzeşte-te de dracul curviei, căci este foarte înşelător şi cât se poate de pizmaş şi vrea să fie mai iute şi mai ager decât mişcarea şi trezirea minţii tale, ca să o desfacă şi de Dumnezeu, când îi stă înainte cu evlavie şi cu frică!”

~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~

DIALOG ÎNTRE PĂRINTELE CĂTĂLIN ŞI SORIN DUMITRESCU

În dimineaţa zilei de marţi, 3 februarie, am avut bucuria de a sta de vorbă, la micul dejun, din intimitatea hotelului Împăratul Romanilor, cu reputatul pictor Sorin Dumitrescu. Preţ de mai bine de două ore, am conversat vrute şi nevrute, despre situaţia Bisericii, despre marii duhovnici, despre hărnicia şi înţelepciunea Mitropolitului Laurenţiu Streza şi în cele din urmă am ajuns să vorbim despre subiectul mult discutat al „cip-urilor”, care vor avea înseriate numărul Satanei, adică 666. Discuţia a fost vie, sinceră, aprinsă şi plină de suspans duhovnicesc. Redau doar o parte esenţială din misterul acestui dialog, încercând să nu cenzurez nici o vorbă şi să păstrez pentru onoarea memoriei realismul discuţiei noastre.

Pr. Cătălin: - Domnule Sorin, ce credeţi despre agitaţia aceasta cu cipurile. Ce e de făcut? Să stăm doar pasivi?

Sorin Dumitrescu: - Biserica creştină trăieşte în eshaton. Adică, nu stăm sub incidenţa istoriei. În faţa acestei provocări, creştinul trebuie să mărturisească hotărât propria opţiune. Să spunem că este un atac frontal la libertatea persoanei. Este un ultragiu ceea ce se petrece. În stilul lor... Creştinul trebuie să fie foarte atent. A fi creştin înseamnă a fi modern, adică esenţial. Hristos instaurează modernitatea. Tot ceea ce a fost până la Întrupare, era vechi. Omul era considerat un biet individ, iar lumea o sumă de indivizi, adică nu de persoane. Hristos restaurează personalitatea omului. De atunci vorbim de persoană, adică de ceva UNIC. Fiecare om are o unicitate. Aceasta ne e modernitatea. A nu se confunda cu modernismul... De aceea, persoana umană are dreptul la libertate. Şi de aceea vorbim de un ultragiu în cazul încercării de a introduce aşa zisele „cip-uri”...

Pr. Cătălin: - Adică, vreţi să spuneţi că prin aceasta se ameninţă însăşi taina persoanei, unicitatea şi esenţialitatea ei? Pentru că, mă gândesc, că acum, oarecum se încearcă o nouă reîntoarcere a condiţiei umane la starea păgânismului precreştin. Adică, să fim vegetativi şi să încasăm tot ceea ce ne vine de la stăpânirile politice masonice...

Sorin Dumitrescu: - Evident, acum se testează comportamentul nostru. Este un val, după care lucrurile se vor calma, se vor retrage şi după un timp iarăşi vor reveni cu un alt asalt. În alt chip diferit. Este o strategie ocultă bine programată. Aşa a fost şi în cazul scoaterii icoanelor din şcoli. S-a testat reacţia noastră. Vor să vadă cine li se opune, cine e de partea cealaltă a baricadei.

Pr. Cătălin: - Adică să ne controleze mai bine.

Sorin Dumitrescu: - Dar lucrurile nu vor rămâne aici. După ce fac vâlvă se retrag. Acţiunea lor se va domoli. Masonii vor să pară că sunt cu biserica. Păi, şeful masoneriei româneşti, Iancu,se împărtăşeşte la Sfântul Sivestru. Ciudat, nu? E o tactică... Mă şi amuz uneori. Lumea ştie cine este şi caută să se aşeze la împărtăşanie înaintea lui, ca să nu „spurce” linguriţa... În orice caz, masonii vor să pară credibili şi în acord cu toată lumea.

Pr. C.: - Sunt şireţi şi o fac în mod diplomatic. E o tactică nouă de a vicleni conştiinţele şi de a-şi asigura respectul. Strategiile diavolului sunt infinite şi perverse. Se dă cu toată lumea ca să fie considerat „băiat bun”. În felul acesta se va crea un nou mesianism...

Sorin Dumitrescu: - Păi Obama a fost numit deja, la discursul de instalare, „noul Mesia”. Nu aţi urmărit ştirile?

Pr. Cătălin: - Sincer să fiu, nu am văzut, dar mă aşteptam la aşa ceva...

Sorin Dumitrescu: - E bine să fim atenţi şi cu trecutul oamenilor celebri. Spune mult. Kennedy a făcut parte din mafie, apoi a încercat tardiv să îşi spele trecutul. Aşa fac toţi. Îşi confecţionează false personalităţi. Şi le livrează maselor spre a le înşela vigilenţa.

Pr. C.: - Apropo de trecut, am o curiozitate... cum a fost cu „meditaţia transcedentală ”, ştiţi episodul din 1980, când a fost marginalizat Andrei Pleşu?

Sorin Dumitrescu: - Eram şi eu acolo. Împreună am fost pe lista neagră a securităţii. Ne-a anchetat unul Mălureanu, care răspundea de Uniunea scriitorilor. Era securistul instituţiei. Eram obligaţi să vorbim cu el. Dar, eu nu am semnat nimic. Chiar mi-am văzut recent dosarul de la Securitate. S-a socotit că facem parte dintr-un grup mistic politic. Am fost interzişi. Ce s-a petrecut de fapt. A venit la un mare guru, care ţinea prelegeri de orientalistică. Participa multă lume bună din Bucureşti. Apoi, urmau exerciţiile practice. Eu am cochetat cu zen-ul, dar nu am fost un practicant. Dar, atunci am stat o jumătate de oră eu şi guru. Aşa stătea cu fiecare în parte. Mi s-a dat o mantră. Un fel de exerciţiu mental, trebuie să repeţi mereu acelaşi cuvânt, acasă, în autobuz, pe stradă etc. Eram asiguraţi că fiecare avem alt cuvânt şi nu aveam voie să-l deconspirăm de la unul la altul. Dar, într-o zi i-am descoperit lui Pleşu cuvântul. Am rămas mirat când am constata că de fapt aveam acelaşi cuvânt. Fusesem minţiţi şi am hotărât să nu mai continuăm...

Pr. Cătălin: - Au fost şi repercusiuni politice

Sorin Dumitrescu: - Evident! Am fost consideraţi ca făcând parte dintr-o conspiraţie ideologică. Aşa se făcea în vremea aceea. Tot ce era prezenţă internaţională era considerat un posibil amestec politic ocult. Am fost interzişi de a mai scrie sau publica, expune etc. Era grav. Am fugit la Nichita Stănescu care locuia în Piaţa Amzei. Chiar atunci se pregătea să meargă la Ceauşescu cu o problemă. A pledat şi pentru nevinovăţia noastră şi aşa am scăpat teferi... Ulterior, Mălureanu securistul, a fost înaintat în grad. Acum e general...

Pr. Cătălin: - Cu Andrei Pleşu în ce relaţii mai sunteţi?

Sorin Dumitrescu: - După Revoluţie ne-am certat de multe ori. El arbora „griul”, adică un fel de „a fi” în pace cu toată lumea şi mă acuza că eu sunt „alb” sau „negru”. Că adopt poziţii extreme. Acum şi-a schimbat el culoarea. A cam fost marginalizat de când a căzut în dizgraţia unui personaj politic foarte important din anturajul lui Băsescu. Dar, prefer să nu mai comentez...

Pr. Cătălin: - Revenind la ocultism, este creştinătatea ameninţată?

Sorin Dumitrescu: - Bineînţeles! Pentru România există o strategie specială de a se ţine sub obroc credinţa. Rezistenţa vine însă din rândul acelora care nu se integrează în ritmul grijilor lumeşti. Ce minunat e la Frăsinei! Aţi văzut camera părintelui Isaia, cât e de simplă şi plină de icoane...

~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~

~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~

INTERVIU CU PĂRINTELE CĂTĂLIN DUMITREAN
DESPRE NOUL HRAM AL BISERICII DE PE STRADA DEALULUI

– Ne aflăm în faţa unui moment important al comunităţii pe care o păstoriţi, acela al prăznuirii celui de al doilea Hram al Bisericii noastre, vă rugăm să ne spuneţi cum de ne-a învrednicit Dumnezeu şi Preacurata Sa Maică cu o asemenea cinste?

– Cred că există un înger bun care din când în când este trimis de Dumnezeu să mă trezească chiar şi dincolo de spaţiul bisericii sacramentale, de zidurile văzute ale ceea ce numim noi Eclezia a lui Dumnezeu, trupul cel tainic al lui Hristos. Aşa s-a întâmplat ca într-o bună dimineaţă mai înainte de a merge la Sfânta Liturghie, în luna iunie, după momentul peregrinării mele în Italia, de a mă reîntâlni cu credincioşii, să deschid televizorul şi la emisiunea de credinţă care se desfăşoară duminică de duminică la televiziunea română să urmăresc un reportaj numit „Pelerin”, în care un tânăr făcea o vizită la Biserica de la Mihai Vodă din Bucureşti, în care se închina cu evlavie în faţa icoanei care atunci am aflat pentru prima dată că este făcătoare de Minuni a Maicii Domnului. Unul dintre însoţitorii acestui pelerin, care era un tânăr teolog, pe care l-am cunoscut ulterior, explica marea taina care gravitează în juriul acestei sfinte icoane şi anume felul în care se săvârşesc minuni pentru maicile neroditoare şi mai ales pentru căsniciile oamenilor aflaţi în dureri şi în încercări. Am rămas surprins să aud că această icoană a ars ca şi rugul lui Moise care odinioară nu se mistuia şi că prin aceasta s-a dat un semn răzbit că icoana este făcătoare de minuni şi că oamenii trebuie să fie luminaţi dacă vor veni să privească chipul Maicii Domnului şi să-i spună toate necazurile şi durerile. Apoi a venit totul de la sine. Curiozitatea m-a împins să merg la Mihai Vodă şi să mă închin eu însumi zile la rând la această icoană şi să-i descopăr neânţelesurile, tainele minunate şi privind-o zi de zi am ajuns să nu mă mai despart de ea. In ciuda faptului că în Bucureşti sunt foarte multe oferte tentante de a te putea închina la multe Biserici, la multe Sfinte Moaşte, eu am ales să merg zi de zi la Mihai Vodă ca să mă încredinţez Maicii Domnului. Vreau să vă spun ceva, am căutat mai ales în ultimi doi ani, aproape ca un jidov rătăcitor, o icoană a Maicii Domnului care să îmi fie mie de căpătâi. Pierdusem icoana pe care o avusesem ultima dată dragă sufletului meu la Cluj, am mai avut o icoană dragă în copilărie pe care am iubit-o foarte mult, iar căutam o icoană de care să mă leg. Toate icoanele pe care le-am adus în casă îmi spuneau multe lucruri, îmi descopereau taine nebănuite dar nu aparţineau sufletului meu. Această icoană de cum am văzut-o am spus: „aceasta este icoana pe care o caut”.


– Aţi avut de la început un plan cu venirea icoanei la Sibiu sau aţi lasat ca totul să se întâmple natural după voia Maicii Domnului?

– Sincer nu ştiam, nu am prevăzut entuziasmul ulterior care se va naşte pentru că şi aceste lucruri sunt lăsate de Dumnezeu să se descopere doar la vremea la care ele trebuie să se descopere. Însă pe parcursul evenimentelor care au urmat, odată cu apropierea noastră de Maica Domnului şi a celor care au venit să se închine la icoană la Bucureşti, am simţit că Icoana va juca un rol deosebit. O spun din tot sufletul, în viaţa noastră mai trebuia un impuls care să ne dea nouă vlagă şi într-o zi ne-a descoperit momentul să căutăm şi noi momentul să o avem aici la noi şi aşa a ajuns Maica Domnului în acea icoană iniţială pe care am avut-o în biserică şi odată cu venirea icoanei au început şi sfintele rugăciuni care le-am făcut. Am să vă spun ceva, la ora când am spus să se facă luni rugăciunea nici nu ştiam că se face luni de luni la Mihai Vodă, pentru că interesant deşi am fost şi am stat în Bucureşti şi m-am rugat luni de zile în această vară, niciodată nu am fost lunea. Am fost în celelalte zile ale săptămânii dar nu ştiam că luni este o zi specială de rugăciune aşa cum am aflat ulterior că la ora 18 în fiecare luni oamenii se roagă acolo. Eu zic că tot o lucrare mistică este aceasta şi ţine de harul Maicii Domnului de surprizele pe care Măicuţa le oferă în viaţa noastră.

– Este surprinzător totuşi că în condiţiile actuale, în care numărul credincioşilor care participă la slujbele Bisericii nu este foarte mare, chiar şi duminica, totuşi, la noi, inclusiv lunea, vine foarte multă lume. Să înţelegem că încă lumea mai are credinţă şi că nu este totul pierdut?

– Această prezenţă se datorează ochilor vii ai Maicii Domnului din icoană. Maica Domnului priveşte lumea prin ochii fiului său. Ea deschide o faţă de lumină către credincioşi care este deosebită şi este imposibil să nu o reperezi, să nu o receptezi, cât ai fi de neumblat pe la Biserică, dacă te întâlneşti cu ochii Maicii Domnului ceva te străfulgeră în adâncul sufletului. Îi simţi privirea atât de vie şi senină care te constrânge şi te obligă ca să intri în legătură cu aceşti ochi. Cred că oamenii care vin aici sunt seduşi de această privire. Toate icoanele Maicii Domnului au o lumină aparte, au o harismă specială pentru că ochii sunt de fapt oglinda sufletului şi Maica Domnului a privit întotdeauna cu ochi smeriţi lumea. Cu ochii înlăcrimaţi priveşte şi acum din cer şi aceşti ochi se reflectă direct în inimile noastre când şi noi plângând pentru păcate, parcă avem ochii Maicii Domnului. Undeva este o metafizică, un transport interior al privirii Maicii Domnului spre vocaţia credinţei noastre spre sufletul nostru. Ochii Maicii Domnului aprind credinţa. Sunt ochi de nădejde, din ei saltă tot timpul viitorul , tot timpul exhatologic, pentru că stând în faţa unei icoane a Maicii Domnului noi stăm de fapt anticipat în faţa judecăţii, a scaunului lui Hristos de judecată când Maica Domnului va fi alături de noi ca un avocat al apărării în faţa puterilor nevăzute ale întunericului care îşi vor spune rechizitoriul vis a vi de păcatele noastre. Maica Domnului va sta şi se va ruga pentru păcatele noastre, pentru fiecare şi va cere fiului său ca să ne dăruiască un loc în împărăţie. De aceea vine lumea la Biserică, pentru aş găsi un loc în împărăţia lui Dumnezeu şi cred că într-un fel sau altul mai puţin doleanţele credincioşilor sunt importante aici cât faptul că oamenii şi-au găsit aici o parte din bucuria Harului exhatologic.

– Când şi cum aţi ştiut că Maica Domnului doreşte să ne devină protectoare, să daţi un al doilea Hram al acestei Biserici­?

– Când am simţit în rugăciune că nu mă mai pot despărţi de Ea. M-a bucurat atât de mult, mi-a dat o altă inimă, mi-a pus balsam pe toate relele sufletului şi mi-am dat seama că un astfel de leac este nu pentru mine ci pentru toţi cei din jurul meu. Lucrând Maica Domnului asupra sufletului meu m-a îndemnat să lucrez asupra celorlalţi. Sunt taine care nu se pot spune în umilele mele cuvinte sunt experienţe pe care nu aş putea să le mărturisesc în acest interviu, dar sunt realităţi care ne demonstrează marea Sa iubire de oameni. Dacă aş putea, fac o mărturisire publică, aş sta neîncetat lângă această icoană şi dacă aş cere un lucru Maicii Domnului ar fi dorul ca după moarte să-i pot vedea chipul. Pentru mine chipul ei este un rai.

– Cum percepeţi chipul icoanei pictate, este acelaşi, îl simţiţi la fel cu cel al icoanei de la Bucureşti?

– Ochii sunt aceiaşi, restul sunt amănunte care ţin de talentul pictorilor care au lucrat fiecare în parte. Toate icoanele au un fir comun şi în cazul de faţă, în ceea ce priveşte Maica Domnului, este privirea. Dincolo de privire Maica Domnului vorbeşte în această Biserică . La Bucureşti dacă te duci în Biserică Maica Domnului îţi spune ceva. Aici dacă vine cineva cu credinţă la Maica Domnului, imediat găseşte un răspuns, se transmite, fie că i se spune un gând, fie că i se în inimă, fie i se spune printr-o persoană, Maica Domnului îţi trimite o veste, îţi descoperă o taină. Cine are urechi de auzit aude lucrul acesta, cine vine doar pentru interese pământene şi trecătoare nu va sesiza acest cuvânt al Maicii Domnului şi probabil că trece destul de nepăsător pe lângă mesajul Maicii Domnului poate doar cu un pietism specific de altfel poporului nostru în multe momente. Trebuie să fim foarte atenţi, dacă avem trăire duhovnicească, iar trăirea duhovnicească înseamnă rugăciune continuă la maica Domnului

– Ce aţi simţi când a venit icoana de la Bucureşti şi s-au atins cele două icoane?

– Am spus-o şi altă dată, m-a deranjat denumirea de copie a icoanei. A venit sora icoanei, acestei icoane care este în Biserica noastră i s-a făcut o primire împărătească, poate doar un arhiereu putea să facă o primirea la fel de frumoasă a unei icoane a Maicii Domnului . Maica Domnului a fost adusă de această dată chiar de Maica Domnului, ca să spun aşa, chiar de icoana originală de la Mihai Vodă ceea ce înseamnă un lucru deosebit. Cum a lucrat Dumnezeu în acele zile, într-o iconomie absolut incredibilă care ne-a depăşit aşteptările, care ne-a ameţit efectiv în tot ceea ce se întâmpla, ne-a luat pe nepregătite cum face Maica Domnului de fiecare dată când ne ajută şi ne vorbeşte încât am rămas surprins să văd că într-adevăr a venit chiar Maica Domnului , chiar icoana Maicii Domnului de la Bucureşti „Îndrumătoarea” care ne va îndruma de acum înainte către cele mai bune, cum zicem în Paraclis. Am simţi că începe o nouă viaţă.

– Aşteaptă ceva mai mult de la noi Maica Domnului ?

– Maica Domnului aşteaptă răbdarea noastră, să avem nădejde pentru că fructul răbdării este nădejdea, această lume se pregăteşte pentru transformări deosebite din punct de vedere social, politic. Lumea se va schimba în scurt timp şi Maica domnului îşi pregăteşte ostaşii săi pentru luptele de foc care vor venii. Ea ne dă acum minunile sale pentru ca să ne încredinţeze că ne iubeşte şi să ne asigure că timpul războiul duhovnicesc care se va da, văzut şi nevăzut noi o vom avea ocrotitoare. Este o perioadă de pace aparentă, dar în scurt timp vor izbucni lucruri tulburătoare pentru întreaga istorie a noastră, încât , cum spune şi Sfânta Evanghelie, Domnul Nostru Iisus Hristos, cel ce va fugi în munte, în locaşul inimi sale, să înţelegem prin locul acesta, va putea să îşi găsească liniştea, iar acolo în adâncul inimi este Maica domnului. Noi de acum trebuie să primim darurile sale ca pe nişte provizii pentru zilele grele, şi ca o muniţie pentru când va trebui să ne luptăm cu toată puterea împotriva tuturor stăpânitorilor nevăzuţi şi vicleni. Lumea va cădea în păcate şi mai mari vedeţi se va ajunge la o lepădare de credinţă foarte mare încât credincioşii îşi vor scoate icoanele din casă, preoţii îşi vor lepăda veşmintele, bisericile vor fi transformate în locuri, aşa spus de facere de bine, dar nu de rugăciune şi Maica Domnului va rămâne singura nădejde de a mai regăsi reperele ortodoxiei tradiţionale şi câte ceva din duhul părinţilor. Ne pregătim împreună cu ea pentru ceasul judecăţii pământeşti şi apoi şi pentru ceasul judecăţii finale.

– Ce doriţi să le spuneţi credincioşii noştri, care poate unii se smintesc că Hramul Sfântul Ioan Iacob Românul va fi cumva pus în umbră? Ca să înţeleagă lumea că de fapt nu este aşa, că Maica Domnului este Maica Sfântului Ioan Iacob ...

– Între Maica Domnului şi Sfântul Ioan Iacob nu există nici o prăpastie, dimpotrivă sunt împreună în împărăţia lui Dumnezeu şi Sfântul Ioan Iacob a avut o mare parte din „vina” primirii Maicii Domnului sub ocrotirea Maicii Domnului, pentru că sfântul Ioan Iacob Românul a cerut-o pe Maica Domnului aici într-o vreme în care chiar Sfântul Ioan Iacob Românul a fost uitat de către credincioşii Bisericii noastre şi chiar de cei care l-au avut la un moment dat pe Sfânt ca un reper de rugăciune. Sfântul Ioan Iacob Românul este un sfânt incomod pentru că vorbeşte lumii căzute, diavolilor şi lumii masonizate de o credinţă etnică puternică care singură mai poate să reînvie fiorul unei societăţi creştine. Sfântul a plecat în pustie într-o vreme în care Ţara Românească ceda în faţa luptei cu fiara roşie. S-a dus pentru a mai salva ceea ce mai putea salva, aşa a făcut şi aici în Biserică : a chemat-o pe Maica Domnului pentru a mai salva ceea ce se mai poate salva în credincioşia noastră.

– Legat de obişnuinţa de luni, de întâlnirea de luni cu Maica Domnului şi citirea paraclisului şi a acatistului, se întâmplă şi aici un lucru care nu se obişnuieşte în foarte multe Biserici, nu doar preotul şi cei de la strană citesc ci orice credincios care doreşte asta. Cum percepeţi dumneavoastră aceasta?

– Ortodoxia va fi salvată şi aici în Biserică şi pretutindeni doar prin receptare a iei ca o adevărată familie. Există o sminteală generală la nivelul întregii Biserici între doctrinarii teologie noastre, canoniştii teologie noastre, oamenii care vibrează în faţa reperelor istorice şi autentice ale ortodoxie şi marea masă a poporului care este departe de cunoaşterea autentică a pravilei ortodoxe. Din păcate şi unii şi alţii se resping, iar ideea de a pune credincioşii la treabă în slujbe, de ai încadra în ritual rugăciunilor care se fac în Biserică este o şansă de a reface aceste punţi dinamizate de propria neputinţă şi uneori chiar de orgoliu. Ortodoxia nu va fi salvată doar printr-o cântare corectă a muzicii psaltică sau printr-o sugestie iconocratică tradiţională gen şcoala lui Lubliov. O spune părinte Serafim Rose mai înainte de a o spune eu, pe noi ne va salva dragostea pe care o putem dărui unii altora, iar rugându-ne împreună nu facem altceva decât ne oferim unii altora adevărata iubire creştină. Serile acestea de rugăciune care se fac sunt de fapt seri duhovniceşti şi adevărate praznice ale iubirii creştine, de aceea se implică şi preotul şi credincioşii de din una, îngenunchează cu toţii în faţa icoanei şi împreună îşi mărturisesc credinţa.

Au consemnat Andra şi Codruţ Drăgan

~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~

Bat clopotele inimilor!

"De unde avem oare atâta bucurie sfântă? De unde se poate naşte oare atâta milă pentru noi cei muritori, ca în misterul acestor duioase sărbători ale Naşterii Domnului. Ce ore absolute şi pline de dor. De piatră să-ţi fie inima şi tot ţi se înmoaie, în auzul sublimelor colinde care ne alină existenţă. Mă întreb şi eu, cu toţi cei ce încă se mai întreabă: Ce taină este aceasta ce s-a făcut cu noi? Cum am primit raiul fericirii şi iertarea cea sfântă? Căci Domnul Cel din cer vine şi pentru mine şi pentru tine, spre a adăpa toate nădejdile vieţii! Iată Iubirea! Iată nesfârşitul şi albul purităţii!
Înfiorat aştept acum Noaptea cea Sfântă a Crăciunului, ca să mă reîntâlnesc cu toată bunătatea strămoşilor. Mi-e dor de cei din ceruri şi morminte. Le aud colindele de sânge şi nu am cuvânt de recunoştinţă. Oftez a amintire şi îmi aprind candela rugăciunii de mulţumire! Pe margine de an mă aplec la dorul icoanelor şi le sărut cu bucuria de a fi din nou în Lumină. Lumină din Lumină! Lumină pe inimi! Inimi care devin o iesle solară şi pline de remuşcarea bunătăţii. Pentru că Domnul vine să ne arate Raiul şi să ne ofere clipe unice sau nemuritoare. Şi astfel devenim mai buni. Şi totul nu este decât o mirifică splendoare, aşa cum a mai fost poate doar la începuturile pământului.
Iubiţii mei! Mă rog pentru bucurie şi lumină! Mă rog să fiţi liniştiţi şi buni! Mă rog să ne dorim mereu Împărăţia şi să dăruim iubirea cea sfântă. Pentru că numai aşa putem deveni copii. Şi prunci fiind vom gusta liberi din potirul veşniciei. Simpli în gesturi şi necomplicaţi în cuvinte. În amintirea sfioasei nopţi din Betleem, când stelele surâdeau şi îngerii cântau. E timpul nostru, al celor care ne dorim atât de mult eternitatea. E vremea ca Dumnezeu să se aşeze fericit pe inimile noastre şi să nu mai plece niciodată...
La mulţi ani şi Lumină Lină!"

Părintele Cătălin

Decembrie 2008

~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~*~